Fotografia … o casatorie neoficiata

Am inceput de mic sa folosesc aparatul foto.

Primul aparat a fost un rusesc (spre rusinea mea nu imi amintesc ce marca era, dar in ca il am acasa la parintii mei si am sa aflu) care facea doua poze pe un cadru de film. Astfel, pe un film de 36 pozitii, eu obtineam 72 fotografii (chiar daca nu toate 72 erau utilizabile, filmul developat continea 72 de expuneri).

Apoi am plecat din tara, in 2003. Ca bursier, in Danemarca. Acolo am vazut primul magazin de echipament foto video. Mamaaaa, ce mai salivam langa vitrina. Si am reusim, mi-am luat primul aparat foto digital. Dar istoria asta am mai scris-o, asa ca trec mai departe.

In timp am ajuns sa am Nikon D700, cu SB 910 si cateva obiective bune. Tocmai cand eram mai fericit ca am ajuns sa am ce mi-am dorit intotdeuna, au inceput sa apara aparatele noi: D600, D800, D4. Deja frustrarea isi facea locul. Iar o iau de la capat, strans din bu..zunare, cautat, scanat cat sa ajung sa imi iau asa ceva? Asta pentru ca fotografia este un microb….te prinde, nu iti dai seama cand, si incet incet devii total dependent. Pe masura ce exersezi si inveti iti dai seama de limitarile echipamentului detinut si tot vrei mai mult. Si mai mult, si mai mult … Dar pana cand? Pana „cand moartea ne va desparti”, atata timp cat ai zis „DA”.

Si brusc am realizat ceva …. Am tot echipamentul asta, in plus trepide, stative, umbrele, carduri etc etc. Cand am iesit ultima oara pentru o incursiune fotografica?

Nici macar nu am putut sa imi amintesc, atat de mult timp a trecut?

Cate fotografii am facut ultima luna? – Cateva in casa.

Cati bani valoreaza echipamentul detinut pe piata SH? Undeva la aproape 4000 euro. Deci detineam 4000 euro pe care nu ii foloseam in nici un fel. Nici nu ii aveam in buzunar, dar nici fotografii nu faceam.

Si de aici decizia: vand tot si imi iau un compact cu care pot face foarte simplu acel numar mic de fotografii din cand in cand.

Si asa am facut. Am vandut tot si mi-am luat un compact. Si ghiciti ce??? Acum am un D300. Nostim, nu.

Cu acel compact in buzunar, ma simteam implinit. Si a venit momentul fotografierii. Soc total … cum, de ce, unde e imaginea. Cu compactul la ochi nu intelegeam de ce nu vad imaginea in vizor. Mi-au trebuit cateva secunde sa realizez ca nu este un DSLR, si nu am vizor si trebuie sa ma uit in ecran. Yup, yup, la naiba. Apoi am ajuns acasa si am pus fotografiile pe calculator. Bleah, mare diferenta intre ele si ceea ce vedeam utilizand DSLR-ul.

Apoi a venit continuarea: nu pot sta fara DSLR.

Astfel am inceput sa imi cumpar iar echipament. Dar de data asta sper sa raman la strictul necesar. Mi-am luat un D300 si un 18-55, fara VR. Super OK, in casa, copii, e suficient. La interior si distante mici obiectivul este o bijuterie. Daca ai un blitz decent. Deci, am cumparat un blitz. Dar ce bine venita este o lumina secundara …. Si acum imi cumpar un al doilea blitz.

Atat si nimic mai mult. Poate un tele??? Sau un 2.8??? Dar oare trepied nu imi trebuie? Acum nu, dar sigur la prima nevoie am sa alerg sa imi cumpar. Si uite asa, o data ce ai zis „DA” fotografiei, nu vei mai avea cale de scapare.

E mai viciu ca fumatul, e mai costisitor ca nevasta, si mai satisfacator ca masina.

Deci ganditi-va bine inainte de a spune „DA”.